Pictura: Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu

Este cel mare pictor român pictor român din secolul al XIX-lea. S-a nascut dintr-o familie de tarani. Înca de la vârsta de 12 ani, dupa o scurta ucenicie în atelierul pictorului A. Chladek, a început sa picteze icoane pentru a-si câstiga existenta. Mai târziu a primit comenzi de pictura murala pentru biserici, pe care a executat-o în spiritul laicizant al vremii (ansamblul din biserica manastirii Agapia, 1858-1860, remarcabil prin interpretarea realista a chipurilor de sfinti si prin coloritul luminos).

Sub influenta ideilor unioniste si a baladelor lui D. Bolintineanu, Grigorescu a încercat compozitia istorica (“Mihai scapând stindardul”; câteva desene alegorice naive dar sincere, pe tema Unirii Principatelor). În 1861 cu sprijinul lui Mihail Kogalniceanu, a obtinut o bursa de studii si a plecat la Paris, unde a lucrat un an în atelierele Scolii de arte frumoase si apoi s-a alaturat grupului de la Barbizon. În aceeasi perioada, Grigorescu a studiat pe marii maestrii ai picturii universale (Rembrandt, Rubens, Géricault, Courbet), dupa care a facut numeroase copii. În Franta, în tara, iar în 1873-1874 în Italia, talentul sau viguros s-a afirmat în tablouri pline de poezie, înfatisând chipuri de oameni (“Paznicul din Chailly”, “Batrâna cârpind”, “Pifferaro”) si admirabile privelisti din natura (“Apus de soare la Barbizon”, “Bâlci la Rucar”, “Cheile Dâmbovicioarei”, peisaje de la Baragan).

În 1873, prin participarea sa cu peste 140 de lucrari la expozitia de la Bucuresti organizata de “Societatea amicilor belelor-arte”, Grigorescu s-a impus atentiei generale.
Artist-cetatean, însufletit de un înalt patriotism, Grigorescu a fost chemat în 1877 ca reporter pe front, participând la cele mai însemnate episoade ale campaniei. Acolo a lucrat cu siguranta si rapiditate sute de desene, care redau aspecte si tipuri semnificative ale razboiului pentru independenta. Pe baza acestora a pictat mai târziu numeroase tablouri patrunse de calda umanitate, de solidaritate cu soldatii (“Spionul”, “Santinela”, “Convoi de prizonieri turci”; studiul si compozitia de mari proportii “Atacul de la Smârdan”).

Dupa terminarea razboiului, dezamagit de regimul din România, Grigorescu a plecat în 1881 la Paris. În Franta a avut o activitate de creatie bogata, încheiata cu expozitia sa de la Paris din 1887, care l-a consacrat ca pictor de valoare europeana. Din aceasta epoca dateaza o valoroasa suita de tablouri, în special peisaje, care reprezinta colturi de orase bretone si normande, sau marine, remarcabile prin transparenta atmosferei (“Pescarita la Granville”, “Strada la Vitré”, “Plaja la ocean”), realizate într-o factura larga si sigura, în care tusele sugereaza formele, culorile si lumina.

Întors în tara, Grigorescu s-a concentrat timp de doua decenii asupra transpunerii în pictura a vietii satului nostru si a privelistilor tarii, evocând trasaturile fizice ale poporului si atmosfera specifica a peisajului românesc, pentru care Al. Vlahuta l-a numit “rapsod al pamântului nostru”. El a relevat într-o viziune optimista frumusetea fizica si morala a taranului român, integrat mediului sau de viata (“Taran de la munte”, “Taranca voioasa”, “Taranca tânara”, “Cioban”).

Varietatea tipurilor din pictura lui Grigorescu este întregita de lucrari ca “Mocanul”, în care personajul masiv, monumental, cu chipul îngândurat si dârz, este una dintre cele mai autentice redari ale taranului de la munte, sau ca portretul caricatural al asa-numitului “Vechil”. Grigorescu a reflectat, la un nivel neatins în pictura româneasca de pâna la el, viata oamenilor simpli. În tablourile care reprezinta casele mizere din marginea satelor (“Coliba”, “Bordei”, “Târla parasita”, “Taran pe prispa”), el a redat cu o vadita nuanta critica imaginea traiului taranilor saraci. Peisajele lui Grigorescu, însufletite cel mai adesea de prezenta omului în mijlocul naturii, mergând sau întorcându-se de la munca (“Fete lucrând în poarta”, “Hanul de la Oratii”, “Drum greu”), subliniaza poezia privelistilor de deal si de câmpie, a drumurilor de tara, a colturilor de padure si a luminisurilor, pictate în zilele de vara însorite sau în lumina dulce a toamnei. Grigorescu a dat peisajelor sale o mare stralucire si luminozitate (“Luminis”, “Printre dealuri si muscele”) si a încetatenit în arta noastra plein-air-ista. De-a lungul întregii sale activitati a cultivat cu deosebita maiestrie portretul, în pictura si în desen, dovedind un exceptional talent în transpunerea psihologiei individuale si sociale a modelelor sale (ex. “Portretul marelui ban Nasturel Herescu”; seria portretelor de evrei, portrete delicate de femei sau portretul-compozitie “Amatorul de tablouri”).

Maturizarea pictorului, evolutia lui launtrica sunt exprimate cu fidelitate în toata seria de autoportrete (ex. Cele din 1857, 1868 s.a.). Pasionat desenator si acuarelist, Grigorescu a lasat nenumarate schite pline de verva, cu o notatie sintetica a atitudinilor, miscarilor, fizionomiilor sau lucrarilor de sine statatoare de mare valoare artistica (“Înmormântare la tara”, “Cap de tigancusa”, “Femeia în rosu”).

În ultimii ani ai vietii a lucrat o serie de tablouri în care a înlocuit observatia directa si sentimentul sincer cu o prezentare idilica. Grigorescu a pictat însa si în acesti ani, alaturi de imagini de ciobani, ciobanite si de care cu boi executate în serie, într-o tonalitate deschisa, spalacita (asa numita “faza alba”), tablouri de o autentica factura realista. Colorist de mare sensibilitate si prospetime, Grigorescu a fost receptiv la inovatiile impresionistilor, cu ale caror opere a venit în contact în perioadele petrecute în Franta, fara a renunta însa niciodata la soliditatea desenului, la adevarul obiectiv al imaginii, dezvoltându-si necontenit viziunea realista.
Prin realismul si maiestria exceptionala, prin sinceritatea si lirismul ei, creatia lui Grigorescu a reusit sa determine în pictura româneasca, dominata pâna la el de preceptele rigide si schematice ale academismului, si a ridicat-o pe aceasta la o înalta treapta de dezvoltare. Opera sa a legat strâns arta de popor si a avut un rol decisiv în formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternica influenta stimulatoare asupra artistilor de frunte din acea vreme si generatiile urmatoare, precum si asupra formarii interesului pentru arta în marele public.